2. Dragose firească

Sunt destule situațiile în care dragostea reală, de fapt, nu este cea declarată. Așa, cei doi se pot plăcea unul pe celălalt, dar nu se iubesc; plăcerea nu e dragoste, deși-i numită astfel. E posibil să existe o anumită necesitate, dar împodobită în vălurile dorinței și o numesc dragoste, deși nu-i.

Să încercăm, oarecum, a întregi definiția dragostei. Isus a zis: „Nu este mai mare dragoste decât să–și dea cineva viața pentru prietenii săi” (In.15:13). În definiția aceasta,  cei doi sunt prieteni – cel care se jertfeste și cel pentru care-și dă viața. Teologul Garett  subliniază efectele dragostei adevărate, afirmând că ea câștigă victorie peste haos și crează ordine în viață. Adevărul este că mulți se căsătoresc cu încredințarea că haosul din partener, respectiv parteneră, va dispare și se va instala ordinea, lucru ce nu se va întâmpla niciodată. Teologul român, Galeriu, a  concluzionat că dragostea adevarată se jertfește. Acest lucru nu dovedește că cel pentru care se sacrifică are vreun merit, ba dimpotrivă, sunt cazuri în care unul iubește, iar el nu este iubit.

Când e vorba de dragostea firească, cei mai mulți se opresc asupra textului din Cc.8:6, unde aflam si definția: „dragostea este… o flacără a lui Iehova”. Faptul ca „este mai tare ca moartea”, îi determină pe unii să creadă că e vorba de actul sexual, ceea ce nu poate fi. Dacă unul din cei doi este gata a-și da viața pentru celălalt, din dragoste, moartea a pierdut, iar dragostea s-a dovedit „mai tare”.

Dragostea se cere a fi pecete pe inima si pe braț. O cerință similară va avea si fiara, in a-și pune pecetea ei, 666, pe frunte și pe mâna dreaptă. Acestea reprezintă centri motori ai gândirii și ai acțiunii practice – inima și brațul, sau fruntea și mâna dreaptă. În afara oricarei tendențozități, ne amintim de ce-a zis Domnul Isus: „Fără Mine nu puteți face nimic”. In Flp.2:13, apostolul Pavel ne dă următoarea explicație: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi – și va da după plăcerea Lui – și voința și înfaptuirea”.  De-a lungul secolelor, s-a zidit, în înțelepciunea poporului român, sfatul despre dăruirea în dragoste ca între stalactită și stalagmită: „Iubeșe cu inima – (aruncându-te pătimaș) – dar iubește și cu mintea – (acceptă, dar bine gândit)”. Dragostea se cere a fi dintr-o inimă curată și trăită cu franchețe. De aici, dragostea nu poate fi din necesitate sau din plăcere, ci ea în sine, este o pasiune în care conștiința stă de pază.

Dacă dragostea este cea descrisă până aici și nu alta, înseamnă că dragostea pentru soț, respectiv pentru soție este mai mare decât pentru copii, sau pentru părinți, ori pentru prieteni, sau pentru orice altceva. Ea este o pasiune ce depășește acest ‘’„”orice altceva’’„”. În calea ei nu poate sta nici Himalaia, nici Pacificul și nici moartea, ea fiind „o flacară a lui Iehova”.